Jeanne de Clisson a rămas în istorie cu numele de „Leoaica din Bretania”. Femeia, care a devenit pirat, deşi era o aristocrată, a jurat răzbunare împotriva regelui Franţei, Filip al VI-lea pentru condamnarea la moarte a soţului său.
Jeanne s-a născut în anul 1300, în Bretania, într-un orăşel din nordul-estul Franţei. În acele vremuri, era un lucru obişnuit ca fetele să fie măritate de tinere. De obicei, nu cu cine îşi doreau ele.
La fel s-a întâmplat şi în cazul Jeannei. A fost măritată pe când avea doar 12 ani cu un om bogat, pe nume Geoffrey de Châteaubriant, căruia i-a născut doi copii. A dus o viaţă bună alături de soţul său, însă acesta a murit subit în anul 1323.
Ulterior, tânăra Jeanne s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu un aristocrat pe nume Olivier de Clisson. Părea că a dat norocul peste ea.
Împreună au avut 5 copii şi trăiau într-un castel frumos. Dar, cum nimic nu ţine o veşnicie, nici viaţa lor nu a rămas în aceiaşi parametri.[sursa]
Fericirea lor a fost zguduită când Charles de Blois, un nobil cu influenţă la curtea regelui Filip al VI-lea, l-a chemat pe Olivier să se alăture armatei regale. Armata lupta împotriva rebelilor francezi, care îi ajutau pe englezi să cucerească Bretania.
Lucrurile s-au complicat şi mai mult când Ducele Bretaniei a murit, fără a avea un moştenitor care să-i succeadă. Astfel, atât francezii, cât şi englezii au încercat să-şi impună oamenii pentru a conduce ţinutul, care era extrem de important din punct de vedere strategic pentru ambele regate.
În fapt, acesta avea să fie mărul discordiei pentru ceea ce a rămas în istorie drept Războiul de 100 de ani, care s-a purtat în secoul al XIV-lea.
Jeanne de Clisson, femeia care a devenit pirat
Comandanții militari ai armatei franceze care apărau oraşul Vannes au fost capturaţi de către englezi. Dintre aceştia, doar Olivier a fost eliberat, în cadrul unui schimb de prizonieri.
Charles de Blois a suspectat că Olivier de Clisson este trădător. Pe atunci, orice semn de trădare era aproape echivalent cu o condamnare la moarte.
Olivier a fost arestat şi judecat în Paris, unde a fost declarat vinovat şi condamnat la moarte prin decapitare. A fost executat în anul 1343, iar capul său a fost expus într-o ţeapă, fiind dat exemplu pentru cei care îndrăzneau să se gândească la trădarea regelui.
Când Jeanne a aflat ce s-a întâmplat cu soţul său, a jurat răzbunare împotriva regelui şi a celui care a ajutat la realizarea acestei nedreptăţi.
A vândut toate proprietăţile familiei şi a cumpărat 3 nave de luptă, pe care le-a vopsit în negru. A arborat steaguri roşii, care semnificau sângele soţului său.
Jeanne a reuşit să adune în jurul său oameni de încredere şi a pornit la luptă. Acest lucru nu a fost prea greu, întrucât erau mulţi care nu prea îl iubeau pe regele Filip al VI-lea.
„Flota Neagră”, aşa cum a devenit cunoscută flota Jeannei de Clisson, s-a transformat într-o grupare de piraţi, aflată sub comanda văduvei îndurerate.
Piraţii atacau în special navele regale şi pe cele care aparţineau nobililor francezi.
În curând, Jeanne a căpătat renumele de „Leoaica Bretaniei”, care s-a răspândit rapid atât în Franţa, cât şi în Anglia.
Atacurile Flotei Negre
Legendele despre Jeanne de Clisson spun că aceasta îşi tortura personal prizonierii, pe care îi decapita, în semn de răzbunare pentru moartea soţului său.
Unul singur dintre prizonieri era eliberat, pentru a duce vorba în regat despre ce păţesc cei care sunt capturaţi de Leoaica Bretaniei.
Perioada în care Jeanne de Clisson a activat ca pirat a durat circa 13 ani.
În anul 1350, regele Filip al VI-lea a murit, însă Jeanne şi-a continuat activitatea timp de încă 6 ani.
În anul 1356, a decis să se retragă din viaţa tumultuoasă de pirat. A mers în Anglia, pentru a-şi găsi liniştea. Aici s-a cunoscut cu un locotenent englez, pe nume Walter Bentley, de care s-a îndrăgostit.
Cei doi s-au mutat într-un castel din Hennebont, Franţa, până la moartea Jeannei din anul 1359, în condiţii misterioase.
Leoaica Bretaniei nu a apucat să se răzbune pe Charles de Blois, pentru condamnarea nedreaptă a soţului său. Acesta a murit cu 5 ani după Jeanne, în anul 1364, fiind canonizat de către Biserica Catolică.
